Mărturisesc că îmi plac oamenii

Mărturisesc că îmi plac foarte mult ființele, iar, dintre ele, oamenii. E un adevărat spectacol să privești echidistant și fără prejudecăți oamenii și să-i vezi trăind. Evident, nu pot să fiu atât de nepărtinitoare și să îmi placă toți, dar am învățat, de-a lungul timpului să-i accept așa cum sunt și să nu mă grăbesc  cu judecăți și etichete. Asta nu înseamnă însă că ochiul meu critic e adormit, ci doar...împins undeva mai în spate.

Sunt un om prietenos și deschis până la naivitate, extrem de repede de câștigat dacă îmi place cineva, deși nu pot să îmi fac prieteni și amici fără discriminare. Sunt lucruri pe care le caut în oamenii pe care-i întâlnesc, și le apreciez acolo unde le găsesc. De aceea voi vorbi aici despre ele, ignorându-le pe acelea care nu-mi plac.

Îmi plac oamenii deschiși, care nu-și închipuie că fiecare dintre ceilalți este un potențial adversar și dușman, fiind, prin urmare,  tot timpul în gardă. Îmi plac oamenii sinceri care nu se mint nici pe ei, dar nici pe ceilalți și care emană încredere prin fiecare por. Îmi mai plac oamenii modești, care știu bine cine sunt, fără a face caz de asta, și fără a se crede unșii lui Dumnezeu pe pământ. Îmi plac oamenii veseli, fără inhibiții, care râd și-i fac și pe ceilalți să râdă, menținând, prin veselia lor, echilibrul tuturor. Îmi plac oamenii care au simțul umorului și zăresc ridicolul situațiilor înainte de a o face și ceilalți, detensionând, prin umorul pe care-l dovedesc, situații care se pot transforma în conflicte.

Îmi plac oamenii care nu se iau prea în serios și care se pot îndoi de ei, căci asta înseamnă că se consideră perfectibili și pot fi foarte flexibili. Ei nu se îmbată în propria lor glorie și sunt atenți  la ceilalți pentru a-și verifica atitudinea. Îmi plac oamenii moderați și care gândesc de mai multe ori înainte de a lua o decizie, în așa fel încât decizia lor să nu afecteze negativ pe nimeni. Ei pot veni în întâmpinarea ideilor celorlalți, chiar le pot îmbrățișa ideile, dacă acestea sunt fondate. Îmi plac și oamenii reflexivi, mai ales când rodul reflexivității lor se poate revărsa și asupra celorlalți. Pot să recunosc aici că sunt o snoabă și că-mi plac oamenii deștepți, dar că, deșteptăciunea fără toate celelalte atribute pomenite mai sus mă pierde repede, căci îmi dau seama că aceea e, mai degrabă, găunoșenie.

Îmi plac oamenii atenți cu ceilalți și deschiși și nevoilor altora. Dacă ei reușesc să evite a le face altora cea ce lor înșiși nu le place, au deja căpătat marele meu respect. Îmi plac oamenii care nu-și maschează emoțiile și-mi plac oamenii care ard pentru pasiunile lor cu flacără mare. Îmi plac oamenii care reușesc să se dedice altora fără a avea în asta interese ascunse, ci doar o mare dorință de a ajuta.  Ei se împărtășesc pe ei  înșiși cu ușurința cu care respiră, iar asta-i face fericiți. Îmi mai plac oamenii cinstiți, corecți și imparțiali, dar care păstrează, în tot ce fac, simțul măsurii și al umorului.

Mai sunt multe alte lucruri pe care le admir la oameni, dar, în esență, asta este ceea ce caut eu la alții. Iar asta este și ceea ce încerc eu să fiu. De fapt, am încercat să fac aici un exercițiu de admirație pentru calitățile umane.

Iarta-ma ca am uitat...!

Am închis ochii şi am uitat de cea mai importantă persoană care mi-a fost aproape când chiar nimeni nu mai era. Astfel am lăsat timpul nemilos să ne şteargă acele culori minunate de pe paleta prieteniei noastre.Acum, nu pot face altceva decât să te rog să redevenim ceea ce am fost odată.

Prietenii lasă urme în inima ta

• Mulţi oameni intră şi ies din viaţa ta. Dar numai prietenii lasă urme în inima ta. Pentru a vorbi cu tine însuţi, foloseşte-ţi capul. Pentru a vorbi cu ceilalţi, foloseşte-ţi inima . Numai o literă separă cuvantul mânie (în engleză Anger ) de cuvântul pericol ( Danger ). Dacă cineva te-a trădat odată, este din vina lui ; dacă te trădează a doua oară, este din vina ta.
•  Spiritele mari discută idei ; oamenii normali discută fapte ; spiritele meschine flecăresc pe seama celorlalţi . Ce care a pierdut bani, a pierdut mult ; cel care a pierdut un prieten, a pierdut o parte din sine ; cel care a pierdut credinţa, a pierdut totul.
• Oamenii tineri şi frumoşi sunt un accident al naturii. Î nvaţă o lecţie din greşelile celorlalţi. Nu vei trăi destul de mult ca să faci toate greşelile . Tu şi cu mine suntem prieteni. Tu ai un nou prieten Şi atunci suntem trei Grupul nostru tocmai s-a născut Cercul nostru de prieteni. Nu se va sfârşi niciodata. Ieri este trecutul. Mâine este misterul. Astăzi este un dar. Ne aflăm în Săptămâna Naţională a Prieteniei. Arată prietenilor tăi că sunt importanţi în ochii tăi.... 

Sinceritatea în scris o armă

1Sinceritatea în scris devine o armă foarte puternică în raport cu cititorul atunci când acele pagini sau acele intime file de viață devin publice, obligându-l pe cel care rătăcește prin intimitatea altuia să ia atitudine, să refuze sau să accepte acele expresii ale eului propriu ca fiind atribute ale vieții cu valoare absolută de adevăr. Ce poate fi atât de dureros și nefiresc în lumea individuală, raportat la umanitate, astfel încât cineva să-și permită un exces de sinceritate, prin care se emit judecăți presupus de valoare și se iau decizii teribile finalizate cu consecințe ridicole?

Care este limita suportabilității, astfel încât ajunși dincolo de ea să ne refuzăm dreptul la intimitate și să ieșim la tarabă cu tot arealul sentimental? Este un act nejustificat de demență, un preambul al delirium tremens, această deschidere dinaintea semenilor?

În fapt, orice exces de sinceritate aduce a solicitare imperioasă sau a rugă mustind de umilință, prin care permitem derizoriului să intre în viața noastră. Suntem deschiși invaziei de orice natură, acceptăm orice nulitate să ne judece și mai presus de toate, să ne condamne. Ne este de trebuință orice formă de echilibru, de la cel precar până la supunerea oarbă în credință. Sinceritatea expusă este mai mult decât un strigăt după ajutor, este un urlet agonic al apropierii de neființă, este necrologul sufletului, anunțul public prin care ne dedăm visceralității, am revenit la instinctul pur și nevoile cărnii. Din fericire nimeni nu-i crede pe cei sinceri; astfel ne putem salva atemporal sau ne obișnuim a supraviețui în minciună și neputință. Ne pregătim pentru căderea întunericului ... 

O femeie nu va aştepta niciodată sinceritatea absolută ci adevărul !

E de ştiut că noi, femeile, ne batem cu pumnul în piept că vrem sinceritate din partea celor apropiaţi: iubit, prieteni, colegi. În toate descrierile pe care le facem despre noi spunem de fiecare data că suntem sincere, deschise şi că spunem lucrurilor pe nume fără să menajam. Nu numai că e o mare şi colorată minciună, dar e şi o dovadă crasă de ipocrizie mascată. Să fim serioşi, o femeie nu va aştepta niciodată sinceritatea absolută ci adevărul, dar adevărul pe care vrea ea să îl audă.
  
 Un adevăr nu e intotdeauna sincer, însă o sinceritate spune mereu adevărul…
 
 Să luăm de exemplu o situaţie destul de comuna în rândul reprezentanţelor sexului frumos şi sălbatic. Ea e părăsită de iubirea vieţii ei şi se întâlneşte cu prietenele ei să îşi verse amarul în cafeneaua de la colţ. Ce aşteaptă ea de la ele ? Să-i spună cumva că şi ea e vinovată de despărţire? Să-i spună că dacă era mai puţin posesivă şi geloasă Mr. RightOneforher nu ar fi plecat niciodată ? Că dacă înceta cu scenele şi certurile doar pentru că era ea prost dispusă, nu ar fi părăsit-o? Nuu, în niciun caz. Ea aşteaptă ca prietenele ei să o încurajeze că oricum nu era el potrivit pentru ea, că va găsi pe altul de o mie de ori mai bun şi mai înţelegător, şi că fostul era oricum aşa şi pe dincolo. Chiar dacă el nu era şi chiar dacă ele nu gândesc nici pe departe urât despre el. Dar prietenele nu or să fie niciodată sincere în totalitate. Pentru că dacă ar fi în secunda doi, domnişoara rănită ar trânti uşa cafenelei şi nu ar mai vrea să le vadă niciodată. Şi aşa ne amăgim că primim adevărul din partea prietenilor noştri când de fapt nu ne spun decât ceea ce ştiu că vrem să auzim.
 
 E greu să acceptăm că oamenii nu sunt sinceri şi veţi spune că nu e aşa, că de fapt voi spuneţi mereu, fără menajamente  şi cu toată sinceritatea, ce aveţi pe suflet prietenilor voştri. Hai măcar de data asta să fim sinceri. Ştiţi bine că nu o faceţi de teamă că-i veţi răni. Şi preferaţi să spuneţi un adevăr nesincer pentru a vă proteja persoanele dragi. Nu e de condamnat, aşa facem toţi, dar ce e de blamat e faptul că puţini sunt aceia care recunosc faţă de ei înşişi că nu sunt sinceri. Şi aici vorbim de lipsa sincerităţii faţă de personale apropiate, nu am adus în discuţie cunoştinţele, colegii…la acest nivel de relaţionare lipsa sincerităţii e un eufemism pentru ipocrizie. Şi asta nu pentru că noi am fi prin definiţie nişte mincinoşi notorii, ci pentru că societatea are setul ei de reguli de conduita pe care fie ca vrem, fie ca nu, trebuie sa il respectam.

Ramai la fel de sincer

Sinceritatea, una dintre cele mai mari calitati ale unui om, daca nu cumva cea mai mare… o calitate care ne este data la toti la inceputuri, dar pe care doar uni din noi aleg sa o cultive, altii o lasa asa… sa iasa din cand in cand la iveala, iar din pacate multi o ingroapa cat pot ei de adanc… si incearca sa nu isi mai aminteasca de ea…

Mie personal, imi pare asa simpla viata atunci cand fac uz maxim de sinceritate… nu spun ca mereu este  foarte bine, nu… de multe ori am avut de pierdut pe moment din cauza sinceritatii… dar am incercat din rasputeri sa nu renunt nicio clipa la ea.

Mergand “brat la brat” cu sinceritatea, cred ca ne putem privi in oglinda, putem privi in oglinda mai departe de imaginea fizica… ne uitam noi in proprii nostrii ochii… si pentru mine senzatia respectiva este unica, imi da forta sa fiu mereu cat mai sincera… atat cu mine cat si cu cei de langa mine…

Probabil ca este usor pe moment sa creezi situiatii cat mai convenabile, omitand sa spui adevarul… pur si simplu spunand ceea ce vrea sa auda cel de langa tine… pe moment, intr-o situatie de genul asta poti parea zmeu… dar oare atunci cand se va sfarama toata urzeala ta mai poti ridica ochii din pamant?  Mai poti avea curajul data viitoare sa ceri sa fi crezut?

Oare nu ar fi mai usor sa se spuna lucrurilor pe nume? Sa nu se mai creeze confuzii, sa nu mai existe tensiuni? Nu doar o singura data am fost confuza din cauza lucrurilor ce au fost omise intentionat, pentru ca cel din fata mea nu a vrut sa fie om ci zmeu, nu o singura data m-am agitat, mi-am facut procese de constiinta, din acelasi motiv… daca voi “zmeilor” ati stii cata neliniste puteti provoca…

Imi doresc sa am parte de cat mai putini “zmei” in preajma mea… cel mai bine suport sinceritatea, accept fara vreun fel de ranchiuna un “am gresit”, “nu vreau” , “nu pot” , decat povesti fantastice, care chiar daca suna bine… nu-s altceva decat MINCIUNI…

Cred ca un lucru sincer ne poate face mai mari decat 100 de minciuni bine spuse… fiindca pana la sfarsit cel ce va ramane nemiscat va fi lucrul sincer…

“Tot ce spui, atat altora cat si tie, sa fie adevarat – iata ceva ce nu poate fi întotdeauna sigur, deoarece poti gresi; dar se poate si trebuie intotdeauna sa fii sigur ca ceea ce spui e sincer pentru ca de asta iti poti da seama imediat.”

viaţa nu aşteaptă

Trecutul nu iartă. Ne dă doar timp să creştem, să ne maturizăm. Se întoarce din mormânt şi bântuie dacă nu a fost îngropat cum se cuvine. Acum suntem nevoiţi să îi înfigem un ţăruş de lemn în inimă. Suntem laşi, luptăm, şi apoi lăsăm să plece premiul. Ne păstrăm orgoliul, trăim în extremităţi la polii opuşi sentimentelor noastre. Vrem totul, dar nu avem nimic. Ne minţim, dar subconştientul bântuie―o altă fantomă pe urma noastră. Vom alunga aceşti vampiri, secători de viaţă din zilele pe care le mai avem de trăit?

Credem că noutatea este singurul lucru pe care ni-l dorim cu adevărat. Doar credem. Creştem, iertăm şi încă iubim. Nu mai lăsăm orgoliul să ne ia tot. Merităm măcar puţin, cu preţul umilirii. Facem asta doar pentru că astfel ne e construită imaginaţia, aceasta este structura unei fiinţe. Acţiunile trecute ne aduc vise. Momentele frumoase aduc raiul, pe când o amintire urâtă ne provoacă coşmaruri.

Şi acum decidem! Alegem să ne întoarcem la amintirile frumoase, doar aşa vom mai câştiga câteva nopţi cu vise dulci.

Uneori alegem să evităm realitatea, dar uităm să ne gândim la consecinţe. Marcăm momente cu melodii şi versuri, dar în lista player-ului trecem de ele. Dor prea tare. Ducem dorul persoanelor iubite, dar nu le spunem decât când e prea târziu.

Exact de aceste motive vrem să scăpăm. Am învăţaţ că de cele mai multe ori viaţa ne dă lămâi, de aceea trebuie să facem limonadă, şi totodată să luăm tot ce e mai bun într-o zi. Să apreciem persoanele din viaţa noastră şi să nu le lăsăm sub niciun preţ să părăsească drumul principal şi cărările pe care şi-au lăsat paşii în gândul nostru.

Când vom fi cu adevărat sinceri? Sperăm la iubiri absolute şi orice femeie doreşte să se căsătorească din dragoste. Niciuna nu face asta, e doar obişnuinţa. Iubirea absolută e la prima vedere, e totală şi eşti sigură că-l cunoşti de o viaţă. E atunci când nimeni şi nimic nu-ţi şterge amintirea lui, când oricât ai vrea să mai iubeşti, nu mai e loc de altcineva.

Vrem, ardem să avem toate acestea şi nu facem nimic. Privim secundele cum trec pe lângă noi, le facem cu mâna. Ne e frică să stăm în ploaie ca nu cumva să ne cedeze corpul, dar oare ştim că sufletul are nevoie de căldura acelor stropi?

Privim cerul prin geam, în loc să simţim iarba şi acel albastru cald, contopindu-se cu noi.

De câte ori ai privit un om în ochi şi i-ai văzut sufletul cu adevărat; să te simţi rupt de tot, să simţi minunea vieţii în ochii aceia? O singură dată în viaţă reuşim această performanţă. Şi doar un zâmbet te îmbrăţişează în acel moment, şi doar nişte ochi calzi, fericiţi te fac să pluteşti.

Nu ştim să spunem pe moment ce simţim, doar ca să evităm amăgirea. Ar trebui să ne trezim la realitate şi să ştim că viaţa nu aşteaptă. TRECE.

Şi era soare, zi, amurg cald şi a început să plouă şi e noapte. Aşa a trecut timpul cât am scris. Dar viaţa ta?